Sabin Opreanu

A mi se îngădui să semnalez de ziua de naştere a regretatului poet Sabin Opreanu, o recenzie din anul 1988 (şi varianta-i din anul următor), «Semnul autohton al râului de foc, semnul naturii...», de prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu, la unul dintre cele mai valoroase volume ale bardului din băile Herculane, «Poeme de Râu» (Bucureşti, Editura Eminescu, 1987).
DONARES

Ion Pachia-Tatomirescu

Semnul autohton al râului de foc, semnul naturii...

Există în literatura română o poezie a freaticului, o poezie a elementului din fundamentele lumii, Apa, dar şi a râului heraclitic („tema“ / „motivul“ : panta rhei – Heraclid / Simplicius), prin excelenţă tradiţională, mai ales, de la Geo Bogza (cel din reportajul „supraetajat“, «Cartea Oltului», din 1945) încoace, o poezie întâlnită tot mai des la reprezentanţii „refluxgeneraţiei“ (The Generation of Deep Clearness), între care şi Sabin Opreanu (născut în zodia Peştilor, la 16 martie 1946*, în Băile Herculane, judeţul Caraş-Severin, din Dacia Nord-Dunăreană, cu studii bacalaureate la Liceul „Traian Lalescu“ din Mehadia), autorul unor veritabile «Poeme de Râu» (Bucureşti, Editura Eminescu, 1987; pagini A-5 : 80), evident, după «O privire asupra râului» (mai veche „ochire“, certificată „editorial“ la Cartea Românească, în 1982; dar despre „o obsesie hidrografică“ în perimetrul lirosofiei nu poate fi vorba la acest poet nici în celelalte volume: «Sunetul zăpezii» − 1977, «Amurg experimental» − 1983 etc.).
«Poemele de râu», spre a reverbera o singurătate cosmică, paradisiacă rareori, au o respiraţie larg-învăluitoare, cum a râului de platou, limpidă, nu hidrografic-balaurească, aşa cum s-ar fi aşteptat „receptorul“ amator şi de elemente „biografice“, ştiind râul Diernei > Cernei negru-învolburat la poalele Muntelui cu Băi Herculane, unde s-a întrupat poetul, desigur, întru nebănuitele lumini ale Cuv