Miron Radu Paraschivescu

Ion Pachia-Tatomirescu

Miron Radu Paraschivescu şi „condiţia umană“ a „războinicului permanent“

După studii medii şi superioare de artă plastică la Cluj-Napoca şi Bucureşti şi după studii de filologie la Facultatea de Litere din Bucureşti, Miron Radu Paraschivescu (Zimnicea, 2 octombrie 1911 – 17 februarie 1971, Bucureşti) «desfăşoară o susţinută activitate redacţională la mai multe reviste intebelice de stânga: Cuvântul liber, Facla, Meridian, Societatea de mâine, Azi, Lumea românească, Reporter» (Poezia, I, 159) etc.; criticul / istoricul literar Eugen Simion ne mai încredinţează că Miron Radu Paraschivescu, «a debutat în cercurile de avangardă şi a susţinut în articole agresive radicalizarea liricii româneşti» (SSra, I, 14). După un debut de „mare succes“, în 1941, cu Cântice ţigăneşti (cu mai multe ediţii „adăugite“ în 1957, 1958, 1972 etc.), Miron Radu Paraschivescu mai publică şi alte remarcabile volume de versuri: Laude (1953), Laude şi alte poeme (1959), Declaraţia patetică (1960 – volum reunind poeme dintre anii 1935 şi 1948), Poezii (1961 – în colecţia Cele mai frumoase poezii), Versul liber (1965), Tristele (1968), Scrieri, I – II (1969), Ultimele (1971) etc. În „deschiderea“ primului volum al Scrierilor, se află ciclul Primele, reunind poeme scrise între anii 1926 şi 1932, cu o interesantă dedicaţie: «Scumpilor mei prieteni de la revista Unu care a găzduit o bună parte din aceste debuturi» (PScr, I, 5), „debuturi“ despre care Eugen Simion notează, între altele: «Din câmpul poetic avangardist vin unele imagini mai crude (marea verde ascunde „convulsii de epilepsie“, ochii ce se scurg „precum albuşuri de ou“, carnea femeii este un arc voltaic); de la ermeticii solemni şi muzicali, tânărul Miron Radu Paraschivescu deprinde gustul pentru tăcerile verticale, luminile vesperale, taie articulaţiile dintre versuri şi trece ideile prin marmora